Oase
Microeseu
For the English version of this essay, click here.
Acum doi ani, la muncă, mai mulți colegi s-au accidentat la genunchi. Prima dată când s-a întâmplat am rămas toți interziși, dar începând cu al treilea caz toată treaba devenise deja o glumă între noi. Locul nostru de muncă era locul unde genunchii vin să moară. Toți ceilalți râdeau, însă eu mă înfiorasem de-a binelea. Îmi masam proprii genunchi, dintotdeauna slabi, și-mi imaginam că era doar o chestiune de timp până când și ei vor exploda. Îmi era frică de acest nou soi de ciumă. Dar asta nu-i tot.
În secret, tânjeam să devin următoarea ei victimă.
Vedeți voi, eu nu mi-am rupt niciodată vreun os. Iar acest fapt aparent lipsit de importanță mi-a provocat o grămadă de anxietate de-a lungul timpului. Când eram copil, tata mă captiva cu povești despre aventurile lui de la vârsta mea de atunci, pentru majoritatea dintre ele fiind recompensat cu fracturi. Să-ți rupi un os părea insigna supremă de cercetaș. Îmi uram corpul sănătos pentru că mă priva de ea. Cu siguranță, ceva era în neregulă cu mine. Și pentru că a-mi urî doar corpul nu părea suficient—pentru că problema mea, în mod cert, depășea sfera fizică—în scurt timp am început să mă urăsc pe mine, cu totul.
Mai târziu, oasele rupte au devenit un semn de bărbăție. În a opta, un coleg a intrat în sala de clasă cu un ghips la mâna stângă, mândru, așteptând reacții. Când i-am intrat în joc și l-am întrebat ce pățise, a răspuns cu îngâmfare că „trăsese un pumn în pământ cu atâta forță încât nici corpul lui nu reușise să-i reziste”.
N-am crezut niciodată că ar trebui să fac ceva special pentru a-mi rupe oasele. Părea un eveniment corporal natural, la fel de inevitabil ca apariția primului coș. Atunci de ce eram tocmai eu ocolit? Cine mă numise nedemn pentru un accident cu fracturi? Da, eram un tocilar tăcut care nu știa nici să meargă pe bicicletă, însă luasem parte la destule bătăi, de două ori alegându-mă chiar cu luxații de încheietură. Dar oasele de găină din mâna și antebrațul meu rămâneau cu încăpățânare intacte. Cu fiecare an ce trecea, ca un coșmar de care nu mai scăpam, dorința de a-mi rupe oasele ocupa din ce în ce mai mult spațiu în mintea mea.
Un psiholog mi-a spus că am „tendința nesănătoasă de a mă compara cu alții”. În facultate, comparând trupurile pline de cicatrici ale colegilor mei cu torsul meu rușinos de curat, credeam că am descoperit sursa încrederii lor în ei înșiși și, prin extensie, sursa anxietății mele. Ei își rupseseră oasele în timp ce eu nu. Ei trăiseră din plin, în timp ce eu, nu.
Așadar, când colegii de la muncă au început să dispară, binecuvântați cu lucrul pe care eu mi-l doream de atât de mult timp, mă gândeam—nu, eram sigur—că aveau să se întoarcă schimbați. Mai încrezători, mai drepți, mai rezistenți la ale vieții varii capricii.
Unul câte unul, s-au întors din concediul medical, mult mai repede decât mă așteptasem. Dar inevitabilele schimbări nu s-au manifestat. Erau tot oamenii care fuseseră, întorși la viețile pe care le părăsiseră numai temporar. Niciodată n-au vorbit despre accidentările lor. Era aproape magie pură, felul în care tot episodul s-a evaporat din memoria noastră colectivă. Ca o frunză răzleață suflată de vânt.
Numărătoarea s-a oprit la trei. Ciuma genunchilor n-a ajuns până la mine. Dar dintre toți, eu eram cel pe care-l schimbase.
Știam acum.
Știam că nu pierdusem nimic.
Nici eu nu am avut nimic rupt până acum. Și pentru asta sunt recunoscătoare, dar îmi amintesc și eu cum oamenii din jurul meu povesteau cu un soi de mândrie rupturile și peripețiile pe care le-au avut. Și, în adânc, cred că, pe undeva, îmi părea rău că eu nu am experiențe de felul ăsta pe care să le împărtășesc.