Lecții de înot
Debutul meu în limba română, publicat în revista Zugzwang
Well met!
For the next few months, alongside (hopefully) lots of new stuff, I’ll be sending out translated versions of previous essays. As I’ve stated before, one of my goals for this year is to make this newsletter bilingual (English and Romanian), at least to an extent.
For this reason, I have created a new section called Practice Space (RO). English readers, feel free to unsubscribe from this section (instructions here) if you do not wish to receive future posts written in Romanian.
You can find the English version of the below essay here.
Cât despre tine, cititorule român, ți-am pregătit o mică introducere pe care o poți găsi aici.
Într-o piscină am gustat pentru prima oară moartea. Aveam cinci ani. Tata mă înscrisese la un club de înot de stat pe care el însuși îl frecventase și, mai impresionant, îl supraviețuise. Cluburile astea publice, deși destinate copiilor, nu se pretau bălăcelii fără noimă în piscină; erau terenuri de testare a viitorilor campioni olimpici, iar acești copii cu potențial suprauman erau cei care primeau toată atenția antrenorilor, în timp ce noi, restul (fraierii), rămâneam la statutul de recuzită sau, dacă aveam noroc, obstacole. În prima mea zi acolo, am pășit în capătul mai puțin adânc al piscinei împreună cu ceilalți cursanți și am crezut că pot s-o fac. Că pot să-l fac pe tata mândru învățând să înot în timp record. Antrenorul, un ochelarist burtos și mustăcios care aducea mai degrabă cu un actor porno ieșit la pensie decât cu un atlet, a suflat în fluier și a răcnit o serie de instrucțiuni ce s-au pierdut în învălmășeala ce a urmat. Lecția începuse. Ceilalți băieți alergau, săreau pe burtă și se scufundau, în timp ce eu înghețasem, neștiind ce ar trebui să fac și fiindu-mi frică să nu comit vreo greșeală fatală. Apoi, antrenorul m-a împins. Și așa mare cum eram—mereu fusesem înalt pentru vârsta mea—am căzut, ca un stejar tăiat cu drujba, pe spate. Nu apucasem să inspir, așa că plămânii mei erau goi. La fel și mintea mea. Nu puteam găsi în mine forța să ridic măcar un deget. Era ca și cum cineva mă învelise cu o pătură cu greutăți, invizibilă. Îmi amintesc cum stăteam în apa aceea—omoplații mei atingând din când în când gresia piscinei, ochii mei deschiși către luminile tavanului ce răzbăteau prin apă, neauzind nimic și nevăzând nimic altceva decât acele lumini tulburi şi difuze—și mă întrebam dacă voi muri. După câtva timp, antrenorul m-a ridicat. Nu m-am întors acolo niciodată. Și au trecut ani buni până să pot păși din nou într-o piscină.
…
Citește restul în revista Zugzwang.