Pachetul ajunge pur și simplu. Niciun SMS, niciun e-mail, doar un scârțâit de roți și, deodată, o berlină neagră cu folie pe geamuri în fața casei mele. Ușa din dreapta se deschide fără sunet și un tânăr într-un hanorac negru, cu gluga trasă peste ochi, se dă jos din mașină. Mâinile-i sunt ocupate de o cutie voluminoasă, și totuși reușește să-mi întindă bonul și un pix albastru deschis.

Cutia nu-i doar mare, ci și grea, ceea ce e un semn bun, zic eu. Aud, sau mi se pare că aud, un gângurit ușor venind dinăuntru. O așez pe masa din bucătărie și, cu foarfeca pregătită, încep să tai banda adezivă din jurul cutiei, cu meticulozitatea unui maestru croitor, având grijă să nu-mi deteriorez noua achiziție. Cutia se deschide.

Bebelușul e înăuntru; un miracol roșiatic, cu aspect sănătos. Bebelușul meu, exact cum promitea broșura.

Prietena mea Berta era tare sceptică cu privire la toată afacerea și a reușit să-mi transmită și mie o stare de anxietate. „Bebeluși la comandă”, a râs duminica trecută la telefon. În timp ce vorbea cu mine, își ținea fetița pe genunchi și alăpta. ”Dragă, dacă eram în locul tău, la cum arăți și la cât de deșteaptă ești, aș fi folosit banii ăia să mă întorc la facultate. N-ai făcut decât să hrănești mașinăria capitalistă pentru o promisiune goală.” În fundal, se auzea suptul fetiței. Ce târfă ipocrită, m-am gândit atunci. A fost nevoie de toată forța mea interioară să nu trântesc receptorul.

Mâinile-mi tremură. Bebelușul—Finnegan, de acum încolo îl va chema Finnegan—îmi zâmbește, dezvelind o gură lipsită de dinți și niște gingii roșii, acoperite cu salivă. Un smoc singuratic de păr blond îi împodobește capul ca o coroniță.

Acum sunt și eu mamă. Berta poate să se ducă naibii.

Acum doi ani, la muncă, mai mulți colegi s-au accidentat la genunchi. Prima dată când s-a întâmplat am rămas toți interziși, dar începând cu al treilea caz toată treaba devenise deja o glumă între noi. Locul nostru de muncă era locul unde genunchii vin să moară. Toți ceilalți râdeau, însă eu mă înfiorasem de-a binelea. Îmi masam proprii genunchi, dintotdeauna slabi, și-mi imaginam că era doar o chestiune de timp până când și ei vor exploda. Îmi era frică de acest nou soi de ciumă. Dar asta nu-i tot.

În secret, tânjeam să devin următoarea ei victimă.

Vedeți voi, eu nu mi-am rupt niciodată vreun os. Iar acest fapt aparent lipsit de importanță mi-a provocat o grămadă de anxietate de-a lungul timpului. Când eram copil, tata mă captiva cu povești despre aventurile lui de la vârsta mea de atunci, pentru majoritatea dintre ele fiind recompensat cu fracturi. Să-ți rupi un os părea insigna supremă de cercetaș. Îmi uram corpul sănătos pentru că mă priva de ea. Cu siguranță, ceva era în neregulă cu mine. Și pentru că a-mi urî doar corpul nu părea suficient—pentru că problema mea, în mod cert, depășea sfera fizică—în scurt timp am început să mă urăsc pe mine, cu totul.

Mai târziu, oasele rupte au devenit un semn de bărbăție. În a opta, un coleg a intrat în sala de clasă cu un ghips la mâna stângă, mândru, așteptând reacții. Când i-am intrat în joc și l-am întrebat ce pățise, a răspuns cu îngâmfare că „trăsese un pumn în pământ cu atâta forță încât nici corpul lui nu reușise să-i reziste”.

N-am crezut niciodată că ar trebui să fac ceva special pentru a-mi rupe oasele. Părea un eveniment corporal natural, la fel de inevitabil ca apariția primului coș. Atunci de ce eram tocmai eu ocolit? Cine mă numise nedemn pentru un accident cu fracturi? Da, eram un tocilar tăcut care nu știa nici să meargă pe bicicletă, însă luasem parte la destule bătăi, de două ori alegându-mă chiar cu luxații de încheietură. Dar oasele de găină din mâna și antebrațul meu rămâneau cu încăpățânare intacte. Cu fiecare an ce trecea, ca un coșmar de care nu mai scăpam, dorința de a-mi rupe oasele ocupa din ce în ce mai mult spațiu în mintea mea.

Un psiholog mi-a spus că am „tendința nesănătoasă de a mă compara cu alții”. În facultate, comparând trupurile pline de cicatrici ale colegilor mei cu torsul meu rușinos de curat, credeam că am descoperit sursa încrederii lor în ei înșiși și, prin extensie, sursa anxietății mele. Ei își rupseseră oasele în timp ce eu nu. Ei trăiseră din plin, în timp ce eu, nu.

Așadar, când colegii de la muncă au început să dispară, binecuvântați cu lucrul pe care eu mi-l doream de atât de mult timp, mă gândeam—nu, eram sigur—că aveau să se întoarcă schimbați. Mai încrezători, mai drepți, mai rezistenți la ale vieții varii capricii.

Unul câte unul, s-au întors din concediul medical, mult mai repede decât mă așteptasem. Dar inevitabilele schimbări nu s-au manifestat. Erau tot oamenii care fuseseră, întorși la viețile pe care le părăsiseră numai temporar. Niciodată n-au vorbit despre accidentările lor. Era aproape magie pură, felul în care tot episodul s-a evaporat din memoria noastră colectivă. Ca o frunză răzleață suflată de vânt.

Numărătoarea s-a oprit la trei. Ciuma genunchilor n-a ajuns până la mine. Dar dintre toți, eu eram cel pe care-l schimbase.

Știam acum.

Știam că nu pierdusem nimic.

For the next few months, alongside (hopefully) lots of new stuff, I’ll be sending out translated versions of previous essays. As I’ve stated before, one of my goals for this year is to make this newsletter bilingual (English and Romanian), at least to an extent.

For this reason, I have created a new section called Practice Space (RO). English readers, feel free to unsubscribe from this section (instructions here) if you do not wish to receive future posts written in Romanian.

You can find the English version of the below essay here.

Cât despre tine, cititorule român, ți-am pregătit o mică introducere pe care o poți găsi aici.

Într-o piscină am gustat pentru prima oară moartea. Aveam cinci ani. Tata mă înscrisese la un club de înot de stat pe care el însuși îl frecventase și, mai impresionant, îl supraviețuise. Cluburile astea publice, deși destinate copiilor, nu se pretau bălăcelii fără noimă în piscină; erau terenuri de testare a viitorilor campioni olimpici, iar acești copii cu potențial suprauman erau cei care primeau toată atenția antrenorilor, în timp ce noi, restul (fraierii), rămâneam la statutul de recuzită sau, dacă aveam noroc, obstacole. În prima mea zi acolo, am pășit în capătul mai puțin adânc al piscinei împreună cu ceilalți cursanți și am crezut că pot s-o fac. Că pot să-l fac pe tata mândru învățând să înot în timp record. Antrenorul, un ochelarist burtos și mustăcios care aducea mai degrabă cu un actor porno ieșit la pensie decât cu un atlet, a suflat în fluier și a răcnit o serie de instrucțiuni ce s-au pierdut în învălmășeala ce a urmat. Lecția începuse. Ceilalți băieți alergau, săreau pe burtă și se scufundau, în timp ce eu înghețasem, neștiind ce ar trebui să fac și fiindu-mi frică să nu comit vreo greșeală fatală. Apoi, antrenorul m-a împins. Și așa mare cum eram—mereu fusesem înalt pentru vârsta mea—am căzut, ca un stejar tăiat cu drujba, pe spate. Nu apucasem să inspir, așa că plămânii mei erau goi. La fel și mintea mea. Nu puteam găsi în mine forța să ridic măcar un deget. Era ca și cum cineva mă învelise cu o pătură cu greutăți, invizibilă. Îmi amintesc cum stăteam în apa aceea—omoplații mei atingând din când în când gresia piscinei, ochii mei deschiși către luminile tavanului ce răzbăteau prin apă, neauzind nimic și nevăzând nimic altceva decât acele lumini tulburi şi difuze—și mă întrebam dacă voi muri. După câtva timp, antrenorul m-a ridicat. Nu m-am întors acolo niciodată. Și au trecut ani buni până să pot păși din nou într-o piscină.

…

Citește restul în revista Zugzwang.

Sunt Andrei Atanasov, un scriitor cu visuri mari născut în Constanța.

Probabil că nu mă știi—decât dacă suntem prieteni în viața reală—fiindcă până acum am publicat exclusiv texte scrise în limba engleză. Așa că hai să-ți spun câte ceva despre mine:

• Scriu de vreo cinci ani. Am început cu ficțiune (prima mea povestire a fost o chestie morbidă despre un tip care se sinucide dându-și foc în propria mașină, după care au urmat povești mai drăguțe), apoi, când am descoperit Substack, am trecut pentru o vreme la eseistică și memoir, adică povești adevărate care se citesc la fel de ușor ca ficțiunea. Mai nou, le combin, așa că nu vei ști niciodată la ce să te aștepți de la mine (mai ales fiindcă nici eu, de fapt, nu știu).

• Câteva dintre textele mele în engleză au fost publicate în reviste literare internaționale, cel mai recent în Sky Island și Short Reads.

• Mai nou, am început să public și în română. Eseul meu Lecții de înot a apărut în Zugzwang, iar Revista Ficțiunea (coordonată de Șerban Pavlu) a publicat un capitol din cartea la care lucrez.

• Am absolvit Facultatea de Drept a Universității din București, însă pasiunea mea adevărată e literatura, încă de când (în clasa a unșpea) am cunoscut o anumită profesoară de română care mi-a deschis ochii, să zicem, în sensul că m-a învățat să citesc ca un cititor, nu ca un critic învechit și formalist. Cu alte cuvinte, mi-a arătat că tot ce învățasem la școală despre cum funcționează cărțile era total greșit. Dacă știi engleză, poți citi întreaga poveste aici. Pot spune cu mâna pe inimă că dacă nu ar fi fost doamna Samson, eu n-aș fi devenit niciodată scriitor.

• M-am născut la finele secolului trecut. Copilăria mi-a fost marcată de desenele alea mișto cu supereroi (știi tu: Spider-Man, X-Men, Batman, Liga Dreptății, ș.a.m.d), dar și de popularizarea masivă a jocurilor video. Generația mea a fost, cred, printre primele care și-au petrecut mai mult timp jucându-se în casă decât afară, astfel că (încă) știu tot ce mișcă în materie de jocuri video, în schimb nu mă pricep la fotbal, nici la baschet, nici la volei.

• Andrei Atanasov e un pseudonim. E destul de asemănător cu numele meu adevărat, doar că sună mai bine. Am ales să public sub pseudonim pentru a-mi separa cariera juridică de cea literară.

Cam astea ar fi bazele. Vei afla mai multe despre mine citind acest newsletter. Mă rog, nu chiar atât de multe, pentru că până la urmă opera contează mai mult decât autorul ei, nu?

În prezent, mare parte din acest newsletter este în engleză, însă anul ăsta mi-am propus să traduc câteva dintre cele mai bune (și populare) eseuri și povești publicate aici, pentru a ajunge mai ușor la tine, cititorule român.

Sper să-ți placă. Iar dacă da, nu uita să te abonezi (folosind butonul din josul acestei pagini) și să dai un like (butonul în formă de inimă) povestirii respective. Lectură plăcută!

Momentan, sunt disponibile în română următoarele: